Cum să petreci o zi în Laos și în Vietnam

Să petrec ultima zi în Laos a fost mai greu decât aș fi crezut atunci când am plecat de acasă. Luang Prabang, orașul magic de pe malul Mekongului, ne-a arătat o altă latură a Asiei, cu oameni calzi, spiritualitate profundă, tradiții nealterate, natură în formă pură și multă liniște. Cu o seară înainte fusesem informați că avionul care urma să ne ducă la Hanoi și-a decalat ora de zbor pentru după-amiază, așa că am câștigat câteva ore în plus. Am făcut un plan rapid cu obiectivele pe care nu le văzusem, sau nu ne bucurasem suficient de frumusețea lor. Avionul care urma să ne ducă în Hanoi decola după-amiaza, așa că am lăsat bagajele la recepție și am luat-o la pas să vedem câteva temple.

Primul templu la care am ajuns era cel mai aproape de locul unde eram cazați, Wat Pa Phai – Mănăstirea Pădurii de bambus, construit undeva în jurul anului 1645. Un templu relativ mic dar foarte frumos, cu multe ornamente tradițioale laoțiene.

Câțiva călugări destul de tineri aureau fațada templului păziți de doi câini pe care, între timp, îi toropise căldura și făceau eforturi să își țină ochii deschiși.

Cu un ochi la magazinele cu bijuterii de argint și cu altul la terasele care mă atrăgeau cu sucuri de mango proaspăt stors, am ajuns la Muzeul Național din Luang Prabang, o clădire impunătoare, care adăpostește un templu foarte frumos și o grădină cu flori și copaci de vis.

Am plecat de acolo la orele prânzului, când au și restricționat accesul turiștilor în interior, probabil pentru o pauză de câteva ore și am poposit la templul Wat Mai. Eram deja topiți de căldură, când doamna care vindea bilete ne-a chemat să ne răcorim lângă ventilatorul  din curte.

Am intrat în templu, am făcut câteva poze în fugă, pentru că eu aveam un plan care nu era identic cu cel al soțului meu: voiam să urc pe Muntele Phousi, un deal renumit pentru apusurile spectaculoase pe care le oferă și pentru vederea panoramică pe care o ai asupra orașului. Pentru asta trebuie să urci 355 de trepte.

Încă de acasă primisem instrucțiuni clare că dacă vreau să urc pe Muntele Phousi, voi face asta singură, el nu urcă. Nu l-am crezut. Mai avusesem o încercare în urmă cu câteva zile, dar după zece trepte am eșuat dramatic, iar asta nu din cauza mea 🙂  Acum, fiind ultima zi în Laos, am spus că eu nu plec de acolo până nu urc în vârf. Am pornit amândoi, eu victorioasă că l-am convins, el cu privirea după primul loc de popas, pe care l-a găsit după 30 de scări urcate cu mare greu și unde a și rămas să mă aștepte. Da, am urcat singură, iar priveliștea a fost spectaculoasă:-)

Mi-am recuperat soțul care se odihnise suficient pe o bancă, deși avea alternative, la fel ca acest localnic:-)

La coborâre am văzut că la baza scărilor erau niște doamne care vindeau păsări mici în colivii, pe care puteai să le eliberezi când ajungeai sus. Nu mi-a plăcut foarte mult ideea, mai ales că păsările stăteau închise într-un spațiu foarte mic, până când le cumpăra cineva.

Astfel s-a încheiat ultima zi în Luang Prabang. Ne pregăteam pentru o nouă aventură în Vietnam. Din nou zbor cu avion cu elice, de data asta am văzut și pilotul și copilotul care nu păreau să aibă mai mult de 20 de ani. Sunt niște fericiți, îi ajută vârsta, iar eu am sperat tot timpul că experiența lor este mai mare decât teama mea de avioane și de turbulențe, care au fost din plin 🙂

Am aterizat în Hanoi aproape spre seară, fericiți că aveam viză încă din țară și că am evitat să stăm la o coadă foarte mare, am cumpărat o cartelă SIM, ne-am întâlnit cu șoferul care ne asigura transportul la hotel și, în câteva minute, eram în vacarmul orașului.

A fost prima oară în viața mea când am văzut atât de multe scutere. Toată lumea conducea unul și o făcea foarte bine. Erau sute de scutere, cât vedeai cu ochii, intersecțiile erau pline, peste tot se auzeau claxoane, era exact locul în care mi-am dorit să ajung, după perioada de liniște din Laos.

Entuziasmați de pulsul aparent haotic al orașului, am ajuns la Hotelul Hanoi Chic la care făcusem rezervarea și ne-am așezat relaxați în fața recepției, în așteptarea cheii deschizătoare de uși vietnameze 🙂  Câteva minute mai târziu am coborât să mâncăm ceva, iar acela a fost momentul în care am realizat că vietnamezii sunt foarte primitori și amabili. Doamna de la recepție ne-a abordat imediat, fără să o întrebăm noi nimic și ne-a dat o hartă a orașului pe care a bifat câteva puncte de interes pentru noi. I-am explicat că vom sta doar o noapte în Hanoi și că am vrea să vedem ceva din oraș…cât și ce se poate la ora 8 seara. În plus, voiam tare mult să mâncăm ceva specific Vietnamului. Nu vă gândiți la câini sau șobolani, nici eu nu m-am gândit la asta 🙂 Ne-a dat câteva indicații și partea grea acum a început, pentru a ajunge să mâncăm cea mai bună supă din Hanoi, a trebuit să trecem testul traversării străzilor în Vietnam și al mersului pe trotuar fără să ne lovim de oamenii care mâncau liniștiți la mese improvizate:-)

Pentru noi, care eram obișnuiți să așteptăm cuminți culoarea verde a semaforului apoi să traversăm pe partea cealaltă, s-a dovedit un lucru cam încurcat. Erau scutere inclusiv pe trotuar, iar la trecerile de pietoni șoferii nu opreau. Atunci mi-am amintit că citisem undeva pe internet că dacă vrei să traversezi o stradă oriunde în Vietnam, trebuie să te strecori printre scutere și să nu te oprești deloc până în partea cealaltă, oricât de greu ți s-ar părea să faci asta. Am aplicat metoda și am văzut că funcționează. A fost cu atât mai amuzant cu cât atunci când vedeam o stradă doar cu câteva zeci de scutere, ceea ce însemna că este mai liberă, ne angajam în traversare chiar dacă nu aveam treabă pe partea cealaltă 🙂

Supa vietnameză, al cărei nume îmi scapă complet, a meritat slalomul nostru printre șoferii din Hanoi, cu atât mai mult cu cât nu era picantă.

Era deja târziu, iar noi abia acum plecam să descoperim orașul. Pe măsură ce ne plimbam pe trotuare printre scutere, scaune mici și mese cu mâncare, am realizat că pentru localnici seara abia începea.

Câțiva dansatori amatori își desfășurau talentul într-un parc, iar la câțiva  metri distanță, o trupă de artiști foarte amuzanți puneau în operă un spectacol de stradă care ne-a reținut în zonă cam 20 de minute.

Am fost surprinși să vedem o catedrală catolică foarte impunătoare in Hanoi, St. Joseph’s Cathedral, construcție începută în anul 1886, având un stil arhitectonic asemănător Catedralei Notre Dame din Paris.

În momentul în care am ajuns la Lacul Hoan Kiem, am știut că acolo vom petrece seara: jocuri de lumini și lasere ce se oglindeau fascinant în luciul apei, copaci care ”stăteau să cadă” în lac, mii de flori ce dansau grațios în adierea vântului , toate acestea fiind acompaniate de acorduri discrete de muzică vietnameză.

La mijlocul nopții parcul din jurul lacului era plin de oameni relaxați, care își închiriaseră rogojini, mâncau fructe cumpărate de la vânzători ambulanți și admirau culorile reflectate superb de apa liniștită.

Era foarte cald, așa că ne-am cumpărat câte o bere rece și ne-am integrat în atmosfera locală pentru 2-3 ore, iar puțin după miezul nopții lumea a început să plece spre casă, lăsând scaunele libere pentru a doua zi.

Ne-am încheiat și noi seara, pregătiți pentru experiența inedită din ziua următoare pe care mi-am dorit-o de când am văzut filmul Avatar: Ha Long Bay.

Dar despre asta, data viitoare. Până atunci, vă las cu bine!