De ce Japonia este o țară de basm

M-au năpădit amintirile si e destul de greu să scriu despre ultima zi în care am stat în Tokyo, iar asta pentru că, încercând să fac o selecție a pozelor care vor ilustra această postare, am revăzut locurile frumoase pe unde ne-au purtat picioarele. A fost o zi obositoare rău, dar a meritat toate eforturile noastre de a merge mult pe jos.

În fruntea listei obiectivelor importante se afla renumitul cartier Harajuku, un loc impresionant în care își dau întâlnire tinerii mai excentrici din Tokyo și unde își etalează ultimele achiziții din garderobă și cele mai recente ”piese din lumea modei autohtone”.

Imediat ce am intrat în perimetrul amintit, am văzut că suntem într-o altă lume, eram înconjurați de tineri, parcă aterizați de pe Pluto, zgomotoși, colorați, haioși. Tot încercând să ne strecurăm printre ei, am realizat că, de fapt, noi eram cei care le invadaseră lumea lor pestriță, dar foarte frumoasă. Însă nu se simțeau deranjați de noi, dimpotrivă, ne atrăgeau atenția deghizați în diverse personaje din filme, desene animate, sau muzică.

Mi-au plăcut mult oamenii pe care i-am văzut aici, total degajați, neconformiști și naturali pentru lumea în care trăiesc.

 

Deși ne propusesem să nu am stăm prea mult timp în această zonă, pentru că mai erau multe locuri în care voiam să ajungem, aici am mâncat, ne-am relaxat pe băncuțe, am intrat în săli de jocuri…. pe scurt, absorbiți de mirajul locului, am căscat gura mai mult decât ne-am fi așteptat.  Am găsit acest loc delicios 🙂

 

Pe drum am întâlnit un personaj portocaliu care mi-a plăcut 🙂

Cu ochii cât cepele în toate vitrinele, cu picioarele aproape rupte de restul corpului, cu niște stropi de ploaie care ba apăreau ba dispăreau, nici nu am observat că se înserase și noi încă mai aveam două obiective de bifat. Pe unul mi-l doream eu cu toată puterea: Districtul Shibuya, cu cea mai aglomerată intersecție din lume, iar pe celălalt și-l dorea soțul meu: Tokyo Skytree.

Am știut că am ajuns în zona Shibuya după magazinele exclusiviste, restaurantele fabuloase si reclamele foarte vesele și colorate care se regăseau peste tot. Acest cartier m-a copleșit total. Mă vedeam mică și neputincioasă printre mii de oameni, mașini, forfotă, turiști, exclus să mai spun că timpul se comprima, iar eu mai puteam admira minunile de magazine doar din exterior și atunci cu viteza deplasării.

 

Apoi am ajuns la renumita intersecție, cea mai aglomerată din lume, unde sunt cinci treceri de pietoni dispuse în toate direcțiile posibile – inclusiv pe diagonală și unde semafoarele își schimbă culoarea în același timp, iar o mulțime uriașă de oameni traversează de peste tot. Imagini ca acestea eu văzusem doar în filme. Este copleșitor. Mă aflam într-un univers paralel, cu care lumea din care proveneam eu nu avea nicio legătură.

 

Destul de aproape de noi se afla stația de metrou cu 200 de ieșiri… cum sună asta?!?! Ar putea fi un obiectiv de neratat, dar ce rost are în ce mă privește când eu abia ies la suprafață dintr-o încurcătură generată de 10-12 ieșiri și atunci mai mult teleghidată de simțul de orientare al soțului meu? 🙂

Am pornit cu ultimele resurse spre Tokyo Skytree, un turn de comunicații aflat în Asakusa, Tokyo, care are o înălțime de 634 m și care oferă o priveliște fabuloasă asupra orașului. Este a doua clădire ca înălțime din lume, după Burj Khalifa din Dubai. Am urcat cu un lift silențios și futurist până la înălțimea de 350 m unde era o cafenea și o podea de sticlă. Acum a început aventura pentru mine. Erau mulți curajoși care călcau pe podeaua aceea prin care vedeai cum trec mașinile sub 350 m, însă nu era ușor de aplicat și în ceea ce mă privește.

 

A fost nevoie de 15 minute să prind curaj să fac primul pas, iar asta numai după ce am văzut cu câtă seninătate a făcut asta un copil lângă mine.

 

Iată-mă, victorioasă:

Așa am încheiat ultima seară în Tokyo, iar orașul văzut de la 350 m este imaginea care îmi revine în minte de fiecare dată când mă gândesc la Japonia.

În ziua următoare, cu bagajele după noi, am luat trenul spre Osaka, pentru că zborul către casă era din acest oraș și, de pe geamurile trenului am văzut semețul Munte Fuji. De data asta erau mai puțini nori și erau concentrați spre crater. Superb. Muntele sacru ne-a răsplătit pentru că i-am vizitat țara și pentru că ne-a plăcut.

Îmi doresc să revin în Japonia pentru că iubesc această țară care m-a primit călduroasă și care mi-a arătat o lume cum nu știam ca există. Încă mai cred că doar am visat totul… dar am lucruri palpabile care-mi dovedesc că am fost acolo. Mai vreau acolo (știu că soțul meu citește blogul din când în când și îi promit ca nu îmi va lua două ore să ies la suprafață din stația de metrou cu 200 de ieșiri 🙂

Nu am vrut să fiu foarte tehnică și să scriu aici prețuri și detalii organizatorice, pentru că mi-am propus să aștern în cuvinte ceea ce am simțit văzând locurile, dar daca sunt întrebări legate de aspecte pe care nu le-am abordat, răspund cu drag la ele. La fel, mi-ar plăcea să îmi spuneți și voi dacă ați vizitat Japonia sau dacă intenționați să faceți asta.

Pe curând…