Kampong Phluk – un sat plutitor din Cambodgia aflat la marginea timpului

Cambodgia este o țară care te marchează, aveam să aflu asta de îndată ce am coborât din avion. Istoria acestei țări este foarte dureroasă, cu răni adânci care nu s-au vindecat.

In Cambodgia am plâns, am râs și iar am plâns. Am plâns când am văzut o parte din comorile de la Angkor ascunse în junglă și despre care am scris aici.  Am râs la glumele localnicilor, care încearcă să depășească perioada neagră a existenței lor și am râs de fericire că sunt într-un loc în care mi-am dorit să ajung. Apoi iar am plâns văzând neajunsurile cu care se confruntă oamenii obișnuiți, stând de vorbă cu ei și intrând în casele lor, odinioară măcinate de focuri de armă și distruse de un război civil. Nu voi intra în detalii despre genocidul care a distrus un popor,  voi încerca să redau impresiile așa cum le-am perceput eu și să vă transpun în realitatea cambodgiană din secolul XXI.

Dacă ai ajuns în Siem Reap și ai făcut un tur al celor mai frumoase temple din complexul Angkor, un alt loc unde ar fi bine să ajungi pentru a înțelege Cambodia este Kampong Phluk, satul suspendat de pe lacul Tonle Sap. Ce știam eu despre un sat suspendat înainte să ajung aici? Mai nimic! Văzusem asemenea sate în Thailanda și în Vietnam, dar aici este o altă realitate, cea cambodgiană.

O nouă dimineață în Siem Reap, cu un mic dejun servit lângă piscina frumosului complex Blossoming Romduol Lodge unde eram cazați. Am luat în grabă două sticle cu apă din frigiderul pensiunii și imediat eram în tuk-tuk, în goană spre satul plutitor, pe un drum roșiatic, acoperit de un praf lipicios. Copii desculți în praful fierbinte, niște vaci care pășteau o iarbă ce nu se zărea nicăieri, familii ce își trăiau poveștile lor chiar la marginea drumului gătind, spălând rufe sau relaxându-se în hamacele din fața locuințelor, au fost imagini care înfățișau o zi obișnuită din viața cambodgienilor din mediul rural.

Cu gurile acoperite de măști pentru a fi protejați de praful dens de pe drum, am străbătut distanța până la locul de unde am fost preluați de barcă și am început aventura pe lacul Tonle Sap. În scurt timp, au început să-și facă apariția case suspendate pe piloni foarte înalți.

În timpul sezonului uscat, apa din acest lac curge spre Fluviul Mekong, iar în sezonul ploios nivelul lacului (alimentat de afluenti) crește destul de mult și alimentează canalul pe care înaintam noi. Acum ne aflam în plin sezon uscat, canalul avea un volum de apă destul de scăzut, iar casele se vedeau foarte înalte și păreau să aibă 2-3 nivele. În sezonul ploios, apa ajunge până la nivelul primului etaj, care se transformă în ponton. Acum puteam zări copiii care se jucau pe nisipul de la baza caselor, practic fundul canalului din sezonul umed – detalii si fotografii din sezonul umed găsiți triptil.

De-a lungul canalului, care nu avea nici pe departe o apa măcar relativ curată, oamenii din satul suspendat Kampong Phluk își desfășurau activitățile obișnuite, în principal pescuitul. Am văzut copii și bărbați întrați în apă până la gât, căutând pești în plasele pe care le puseseră pe fundul canalului. Multora dintre ei li se puteau vedea doar pălăriile 🙂

Am făcut un tur rapid de canal, apoi am ieșit cu barca pe lacul mare. Barcagiul nostru a acostat la un restaurant plutitor, probabil o afacere de familie, unde ne-am răcorit cu o bere rece, ne-am întristat văzând câțiva crocodili în captivitate, dar și un șarpe de apă uriaș. Am făcut câteva poze și ne-am întors pe canal, spre iesire. Întrebarea mea era una singură: cum trăiesc oamenii în asemenea condiții?

Pe drumul de întoarcere, Dan mi-a sugerat să rugăm barcagiul să acosteze la unul din debarcaderele satului plutitor. Eu eram încă sub efectul primelor impresii, concentrată pe ceea ce vedeam din barcă și  a fost nevoie de două intervenții din partea lui, pentru a realiza ce vrea de fapt. Ulterior, i-am multumit de 1000 de ori 🙂

Dacă în timp ce ne aflam în barcă eram doi spectatori, din interiorul lui, satul a avut o altă poveste în care noi am fost personaje. Chiar de la baza debarcaderului improvizat ne-au întâmpinat niște copii foarte dulci care se jucau desculți prin nisip, la baza pilonilor, în timp ce mama lor usca la soare, probabil, materialul viitoarelor plase de pești.

Cu aparatul de fotografiat setat pentru surprinderea celor mai mici detalii, m-am aventurat printre casele modeste ale localnicilor din Kampong Phluk. Foarte aproape de locul unde ne aflam, o familie trebăluia de zor la etajul superior al casei lor. Ne-au văzut, ne-au salutat cu mâna și ne-au invitat la ei. În timp ce Dan șovăia dacă să mă urmeze sau nu, eu urcam deja scările. În câteva secunde eram oaspetele unei familii de localnici, mă aflam în casa lor și le ascultam poveștile.

A fost un moment al vieții mele pe care nu îl voi putea uita vreodată. Mi-a plăcut că vorbeau engleză destul de coerent și, astfel, am putut întelege cum decurge o zi obișnuită din viața lor. Ce credeți că făceau? Produceau materie primă pentru singurul băiat din grup, care la 19 ani cosea un goblen. Cuvintele mele sunt puține pentru a exprima imaginea, sper ca pozele să redea măcar o mică parte din ce am trăit.

Ne-am despărțit cu greu și am continuat să descoperim satul Kampong Phluk, îndreptându-ne spre strada principală, așa cum era ea în sezonul secetos. Așa am văzut că locuitorii își petrec zilele în aer liber și, chiar dacă locuințele lor au acoperiș, multe dintre ele nu au ferestre sau uși, iar ei pregătesc mâncarea sau se odihnesc pe platformele de la primul etaj. Mulți copii au venit lângă noi, unii bucuroși că pot exersa limba engleză, alții că se pot juca cu noi. Și chiar ne-am jucat…cu toți. Oricât de mult ai încerca să te controlezi, o forță dincolo de puterile tale preia controlul emotiilor pe care le trăieși în fața unor asemenea senzații.

Timpul trecea foarte repede, iar pentru că barcagiul ne-a acordat doar 2 ore de explorare a împrejurimilor, a trebuit să întrerupem vraja și să revenim la realitatea noastră. Barca ne-a dus la tuk-tuk-ul care ne aștepta și ne-am întors în Siem Reap, încărcați cu o senzație dulce-amară. Îmi dau seama că în lumea lor ei sunt fericiți cu ce au și dacă ar fi sprijiniți mai mult, ar putea realiza mai mult. Spun asta pentru că am văzut o voință interioară pe care nu am întâlnit-o până acolo.

Am încheiat seara pe străzile tumultuoase din Siem Reap, unde muzica asurzitoare și distracția contrasta cu sentimentele pe care le-am trăit în satul plutitor.

Până data viitoare, vă îmbrățișez cu drag și vă dăruiesc câteva fotografii grăitoare, pe care le găsiți aici.