Printre cireși înfloriți spre grădinile Zen și castelul Himeji – Japonia

 

O nouă zi în Japonia a debutat cu fabulosul mic dejun servit la etajul 8 al hotelului Ibis în care eram cazați, din nou cu Osaka la picioare. Aveam deja planul pentru excursia de astăzi la Castelul Himeji, așa că… la drum… mai exact la stația Shin-Osaka, de unde am plecat spre Himeji, un oraș aflat la vreo 40 de minute de Osaka și unde aflasem noi ca se găsește o minunăție de castel – înconjurat de cireși înfloriți. Și cum să nu te bucuri că trăiești când distanța a fost parcursă cu un tren impecabil,  sosit la ora afișată, extrem de curat și cu un asemenea design?

Din Gara Himeji am fi avut de parcurs 15 minute pe jos până la castel dar, în 2 minute eram în autobuz, iar în alte 5 minute eram pe dealul Himeyana, la poarta de intrare în castel.

Castelul Himeji este foarte frumos, face parte din patrimoniul UNESCO și este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Japonia. Mai este cunoscut sub numele de castelul egretei albe datorită culorii sale de un alb orbitor și a acoperișului care are forma unei păsări pregătită să zboare. Castelul este complex și cuprinde 83 de clădiri.

Deși noi am ajuns pe la orele 11.00, era deja foarte multă lume. Ne-am îndreptat către casa de bilete, de unde soțul meu a luat 2 bilete pentru vizitarea castelului si o grădină. Apoi am mers mai mult după intuiție pentru că, deși obiectivele turistice din Japonia sunt vizitate de mulți străini, inscripțiile de orientare in limba engleză lipsesc  peste tot. Pe măsură ce ne apropiam de intrarea în castel, am realizat că va dura cel puțin 3 ore dacă vrem să vedem mare parte din el. Nu m-am înșelat. La intrare ne-au așteptat cei doi soldați:

Avansam destul de greu prin culoarele înguste, pline de chinezi care făceau poze și dacă vedeau o muscă. Am ajuns la un punct unde trebuia să renunțăm la încălțăminte și să continuăm plimbarea desculți. Aproape că am vrut să renunț privind cu regret la ciorapii mei care în curând vor aduna în țesătura lor tot praful vechi de secole, dar am continuat, cu pantofii în sacoșă, aventura prin labirintul castelului Himeji. Priveliștea de sus a meritat tot efortul:

Scările abrupte pe care le-am urcat, multe dintre ele în spirală, cu distanțe mici între cap și tavan (deh, japonezii erau scunzi și pe vremea aceea…), gândul că iar voi ajunge în Osaka după ce se închid magazinele, ceea ce reprezenta o nouă zi fără shopping, au agitat puțin spiritul meu și eram mereu cu câte 20 de metri în mulțime, în fața soțului meu. La momentul acela eu credeam că așa el va veni mai repede la mine, speriat că vreun chinez si cei mulți ar putea sa-l lase fără consoartă. Dar, ce să vezi? Omul își dorise foarte mult să vadă castelul ala și chiar voia să lege puțin lucrurile în istorie, așa că nu pleca de lângă un exponat fără să citească atent povestea.

Cu o durere groaznică de picioare, am pus presiune pe lucruri și am reușit să-l aduc cu picioarele pe pământ, goale, evident. Repede am lăsat pungile în care am cărat pantofii și am aruncat o privire scurtă către mulțimea de oameni care făcea același lucru. Am schițat o ușoară grimasă cu încălțările în mână și cu ochii la picioare, când curiozitatea m-a îndemnat să arunc o privire asupra ciorapilor mei. Erau la fel de curați ca atunci când m-am descălțat. Asta este Japonia! După 2 ore de mers prin toate cotloanele, de urcat prin toate podurile unde se deschideau alte camere, nici un fir de praf nu mă deranjase, mi-a plăcut mult asta…

La poarta castelului erau niște cireși superbi cărora nu am rezistat să nu le fac poze:

Eram deja foarte obosită și urma să mergem să vizităm grădina Koko-en, din apropierea castelului. Nu prea mai voiam, dar au început reproșurile că în castel nu a avut timp să vadă tot ce ar fi vrut, că totul a fost pe repede-înainte, că mereu pe mine mă dor picioarele când vizitez ceva… Eu deja căutam argumente pentru ceva shopping spre seară, dar asta presupunea să uit de durerea de picioare… fetele mă înțeleg, zău că dacă aș fi fost prin zona de cumpărături, aș fi fost ca o căprioară… știu, nu e vina noastră… suntem defecte 🙂

Si am luat cea mai bună decizie, pentru că ce am descoperit dincolo de porți a fost cea mai frumoasă grădină din câte am văzut până acum. Auzisem că grădinile japoneze sunt frumoase, dar acum vedeam asta și respiram în grădina ZEN.

Puțin ZEN și cu suficientă energie, ne-am îndreptat spre ieșire și, în viteză, am pozat niște pisici care își făceau veacul pe acolo și un grup de japonezi care erau la picnic sub cireșii încă înfloriți, probabil în pauza de masă, lucru destul de obișnuit la ei.

Drumul până la gară l-am parcurs pe jos, pentru că durerea de picioare se transformase într-o amorțeală generală și… oricum eram ZEN…

Ne-am strecurat printre Japonezii care își terminaseră serviciul și se îndreptau cu metroul către case și am ajuns, din nou, în aglomerația din Osaka.

Am avut timp și de puțin shopping, încurajată de faptul că el dorea să bea o bere rece după o zi fierbinte și l-am lăsat aici:

L-am recuperat după 2 ore și am adormit buștean până dimineață. Revin în curând cu alte excursii superbe. Numai bine!